Abstract

Critica actuală a filosofiei moderne se centrează pe pretenţia de legitimitate absolută a eului, respectiv a subiectivităţii, şi a substanţializării acestora, aşa cum e observabil chiar în principiul eului. Prin această problematică, filosofia vieţii şi-a exersat critica absoluităţii şi a abstracţiei eului din perspectiva experienţei trăite, concrete. Ea şi-a jucat rolul mediator pentru teoria conştiinţei de sine corespunzătoare evoluţiei lucrului însuşi. Aici nu trebuie trecut cu vederea că aportul ei constă în aceea că conştiinţa de sine, privită ca esenţa eului, e reconsiderată ca şi cunoaştere a auto-raportării voinţei, respectiv ca şi auto-cunoaşterea vieţii. Într-adevăr, fiecare cercetător al lui Dilthey ne poate aminti cu uşurinţă că acesta concepe trăirea în Breslauer Ausarbeitung în aşa fel încât conţinutul conştiinţei şi actul conştiinţei nu sunt despărţite, ci sunt una, el numind acest lucru "înţelegere" . Merită să-l amintim pe contele Paul Yorck von Wartenburg , prietenul şi criticul lui Dilthey, care a tratat nu numai acest concept, ci şi conştiinţa de sine. Însă, în ciuda importanţei sale, teoria conştiinţei de sine nu e suficient luată în considerare. Această unilateralitate rezultă din aceea că relaţia dintre filosofia vieţii şi hermeneutică a fost interpretată unilateral. Însuşi Dilthey s-a distanţat de conceptul său din Breslauer Auarbeitung şi şi-a dezvoltat metoda hermeneutică de a pune în legătură expresia şi înţelegerea. Şi în dezvoltarea hermeneuticii filosofice germane, de la Dilthey prin Heidegger până la Gadamer, sub influenţa prosperităţii "logicii orizontului", interesul pentru teoria conştiinţei de sine a trecut în fundal