Abstract

Matematica actuală tree printr-o perioadă fastă: asistăm cu melancolie la "căderea" unor probleme mai mult decît tricentenare: ultima teoremă a lui Fermat a fost enunţată în 1637, găsindu-şi rezolvarea abia în iunie 1993, cînd Andrew Wiles, matematician al Universităţii din Princeton, uzează de poşta electronică spre a-şi anunţa prioritatea. Enunţul teoremei, de o mare simplitate , a bulversat lumea matematicii. De fapt, Andrew Wiles a demonstrat mult mai mult, şi anume o conjectură a lui Shimura-Tanyiama-Weyl, despre care se ştia, încă din 1986, că este o generalizare lejeră a ultimei teoreme fermatiene. Kenneth A. Ribet descrie paşii rezolvării teoremei şi corelaţiile ei cu conjecturile geometriei algebrice . Dar mai interesantă ni se pare lista domeniilor matematice angrenate în consistenta demonstraţie a teoremei: curbe eliptice, forme modulare, reprezentări de grupuri Galois, deformări, coomologie cristalină, inele locale – domenii greu de stăpînit de către un singur om, fie el şi matematician rasat!